miercuri, 20 februarie 2013

poeme de Mircea Ivănescu



poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

frunze

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu ştiam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar aşezat
pe stradă cu capul în mâini?
şi lumina, care se spulberă pe obiecte,
şi obiectele se fac frunze,
şi se fac frunze.

despre moarte ca revedere

1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă – 
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.
 
2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide 
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea 
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic – 
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată 
şi fără urmare.
 
***
 
se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri – 
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu – 
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta 
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea, 
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima – 
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu