poeme de Mircea Ivănescu

poezia e altceva?

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit

un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc

cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat

aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –

să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit

încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când

se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele

lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.

să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini

în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie

dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,

serie de imagini – aşa scrie. poezia

trebuie să fie vorbire interioară. adică

tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi

respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc

despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi

de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,

ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –

şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

frunze

aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,

să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea

mea de acuma mai are

ceva la fel cu cea din copilărie,

când nu ştiam că trece pentru totdeauna

vremea? nu se poate răscumpăra

cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne

adevărat nici un gest, chiar aşezat

pe stradă cu capul în mâini?

şi lumina, care se spulberă pe obiecte,

şi obiectele se fac frunze,

şi se fac frunze.

despre moarte ca revedere

1.

sigur că nu este adevărat. murind

nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung

care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă – 

şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –

şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,

este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi

cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,

ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina

îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea

îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat

în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici

descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,

cu scheletul nefiinţei, gură în gură,

nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă

dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.

dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea

aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide 

ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci

dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici

îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea

decât contururi). cel care a privit moartea 

luând chipul unei fiinţe – vede din nou

ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,

ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede

şi-ar acoperi ochii – oricât de tare

ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii

din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci

a fost înfăţişarea adevărată, a fost

- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic – 

a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată 

şi fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori

se trece atâta de greu prin paloare – rămâne

pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează

trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi

nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.

pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord

obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e

a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri – 

dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,

desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce

mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu – 

chiar şi nemişcare. şi chiar

şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.

şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,

că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva

care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor

şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea

gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă

şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,

sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă

trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.

şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat

aşteaptă acum veşnicia – nici atunci

nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă

în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte

până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta 

o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent

pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate

şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta

înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,

câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.

şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea, 

tăcerea, lumina gălbuie şi spaima – 

ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,

- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne

şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,

nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.

moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea

e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă

aşezare de vorbe.