trei poezii de Charles Bukowski

Abstract

A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus

poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific
un individ care-a încercat să mă violeze.
iar mi-am pierdut cheia de la maşină.
am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o
porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las.
Rochelle aproape-a căzut în supradoză
şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o.
are coastele fisurate şi una dintre ele
i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie.
unde-i pieptenele meu?
al tău e plin de mizerii.
nu ţi-am văzut pieptenele,
i-am spus.

Singur cu toată lumea

carnea înveleşte oasele
şi ei pun şi-o minte acolo
şi uneori şi-un suflet
şi femeile sparg vaze
de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-şi găseşte
perechea
dar o ţin tot într-o
căutare
târându-se în paturi
afară din paturi.
carnea înveleşte oasele
şi carnea caută
ceva mai mult decât
carnea.
n-avem nicio şansă:
suntem prizonierii
aceluiaşi scenariu.
nimeni nu-şi găseşte
perechea.
gropile de gunoi pline
ospiciile pline
spitalele pline
cimitirele pline
nimic altceva
plin.

Confesiune

aşteptând moartea
ca pe un pisoi
care-o să-mi sară
pe pat.
îmi pare atât de rău
pentru nevasta-mea
o să găsească
trupul ăsta
ţeapăn
alb
o să-l scuture o dată
apoi poate
încă o dată
Hank!
Hank nimic.
nu că o să crăp
mă îngrijorează,
nevastă-mea
singură cu grămăjoara
aia
de nimic.
aş vrea să ştie că
pentru toate nopţile
în care am dormit împreună
chiar şi cele mai inutile
certuri
au fost lucruri
întotdeauna splendide
şi că cele mai grele
cuvinte
pe care m-am temut
să i le spun
pot fi acum spuse:
te
iubesc.

traducere: Dan Coman

Comentarii

  1. Radu Tomsa7.12.15

    POEZII DE CHARLES BUKOWSKI - TRADUCERE PETRU DIMOFTE

    Cauză şi efect

    cei mai buni dintre noi mor de propria lor mână
    doar pentru a evada –
    cei rămaşi în urmă
    nu vor înţelege niciodată
    de ce cineva
    ar dori vreodată
    să scape
    de
    ei.
    Charles Bukowski

    Pentru Jane


    225 de zile sub iarbă
    şi tu ştii déjà mai multe decât mine.
    ei te-au lăsat demult fără sânge,
    eşti un băţ uscat într-un coş.
    aşa merg lucrurile?
    în camera asta orele dragostei
    mai fac încă umbre.

    când ai plecat
    ai luat cu tine aproape
    totul.
    nopţile îngenunchez
    în faţa tigrilor
    care nu ma vor lăsa să exist.

    ceea ce tu ai fost
    nu se va întâmpla încă o dată.
    tigrii m-au descoperit
    iar mie nici nu-mi pasă.
    Charles Bukowski


    Ȋn capcană

    nu dezveli dragostea mea,
    ai putea afla un manechin;
    nu dezveli manechinul,
    ai putea afla
    dragostea mea.
    Charles Bukowski


    Ce putem face?

    când se poartă foarte bine, există blândeţe în Umanitate.
    o anume înţelegere şi, uneori, fapte
    curajoase.
    dar per total este o masă, o bulboană cu
    prea puţin conţinut.
    e asemeni unui animal uriaş în somn profund şi
    pe care nu-l poate trezi nimic.
    când este activată se remarcă îndeosebi prin brutalitate,
    egoism, judecăţi injuste, crimă.


    Fii bun

    Ni se cere mereu
    să înţelegem punctele de vedere ale altor persoane
    fără să conteze cât sunt de
    demodate
    de prosteşti sau de
    pline de ură.
    Charles Bukowski

    Pasăre fericită

    în inima mea este o pasăre fericită care
    vrea să iasă în lume
    dar eu sunt prea dur pentru ea,
    îi spun, stai acolo, n-am de gând
    să las pe nimeni să te
    vadă.
    Charles Bukowski

    Carson McCullers

    a murit de alcoolism
    înfăşurată cu o pătură
    într-un scaun de pe puntea
    unei nave
    care traversa oceanul.

    cărţile ei despre
    înspăimântătoarea singurătate

    cărţile ei despre
    cruzimea
    iubirii lipsite de iubire

    au fost tot ce a rămas
    din ea

    după ce un turist care se plimba pe punte
    i-a descoperit trupul
    şi a informat căpitanul;

    a fost imediat depozitată
    într-o altă zonă
    a vaporului

    în timp ce toate din jur
    continuau exact
    aşa cum
    scrisese ea.

    Charles Bukowski


    Melancolie

    istoria melancoliei
    ne include pe toţi.
    Charles Bukowski


    Charles Bukowski

    Ce-ţi mai face inima?

    în perioada celor mai grele vremuri
    pe băncile din parc
    în puşcării
    sau trăind cu
    curvele
    am avut mereu această mulţumire –
    n-aş numi-o fericire –
    care era mai mult un echilibru
    interior
    o acomodare
    la orice se întîmpla
    şi care îmi era de ajutor în
    fabrici

    şi atunci când relaţiile
    cu fetele mergeau
    prost.
    Charles Bukowski


    Şi acum ?

    cuvintele vin şi se duc
    zac bolnav
    telefonul sună, pisica doarme
    Linda aspiră
    aştept să trăiesc
    astept să mor.
    Charles Bukowski





    Oh Yes

    sunt lucuri mai îngrozitoare decât
    singurătatea
    dar e nevoie de decenii
    pentru a realiza asta
    şi de cele mai multe ori
    când realizezi
    este deja prea târziu
    şi nimic nu-i mai îngrozitor
    decât acest
    prea târziu.
    Charles Bukowski




    Poem la aniversarea celor 43 de ani ai mei


    să o sfârşeşti singur
    în cavoul unei camere
    fără ţigări
    sau vin –
    numai cu un bec
    şi cu o soba de fier,
    cu părul sur –
    şi bucuros că ai
    camera.

    Charles Bukowski








    Paris


    niciodată
    chiar în vremurile bune
    n-am visat să
    mă plimb purtând beretă
    cu bicicleta prin acea
    metropolă

    iar Camus
    întotdeauna
    m-a
    călcat
    pe
    nervi.

    Charles Bukowski



    RăspundețiȘtergere
  2. Anonim22.2.16

    Am auzit un Bâz – când am murit

    Emily Dickinson




    Am auzit un Bâz – când am murit;
    Nemişcarea din jurul propriei mele forme
    Era asemeni încremenirii din aer
    În mijlocul trecerii a două vijelii enorme.


    Ochii strânşi au devenit uscaţi
    Şi-întregu-mi suflu s-a prăbuşit în sine,
    Ca pentru un nou început – când Regele
    Se va înfăţişa în toată gloria, în fine.


    Mi-am încordat voinţa pentru a salva
    Acea partea din mine care ar fi putut fi
    Transferată în altceva –
    Şi-atunci a intervenit un zbor


    Sub Albastru, nesigura Pendulare
    Între lumina din mine şi prăpăd.
    Şi atunci Fereastra s-a clătinat –
    Şi-atunci n-am mai putut vedea să văd.


    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  3. Anonim22.2.16

    În casă era linişte şi în lume era calm

    Wallace Stevens




    În casă era linişte şi în lume era calm.
    Cititorul a devenit carte, iar noaptea de vară


    Era însăşi esenţa conştientă a cărţii.
    În casa era linişte şi în lume era calm.


    Cuvintele au fost rostite ca şi cum cartea n-ar fi existat,
    Exceptându-l pe cititorul care, aplecat asupra paginii,


    Dorea acea aplecare, dorea nespus de mult să fie
    Eruditul pentru care cartea era adevărată, pentru care


    Noaptea de vară este la fel de perfectă ca gândirea.
    În casa era linişte pentru că aşa trebuia să fie.


    Liniştea era parte a înţelesului, parte a minţii:
    Accesul perfecţiunii la pagină.


    Şi în lume era calm. Adevărul într-o lume calmă,
    În care nu există alt înţeles, el însuşi


    Este calm, el însuşi este vară şi noapte, el însuşi
    Este cititorul aplecat care citeşte acolo, târziu în noapte.


    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim22.2.16

    Peter Quince la clavir

    Wallace Stevens







    I

    La fel cum degetele mele apăsând aceste clape
    Fac muzică, aceleaşi sunete-ale sinelui
    Fac, de asemeni, muzică în spiritul meu.
    Asta înseamnă că muzica este emoţie, nu sunet;
    Şi astfel, ceea ce eu simt acum,
    Aici , în această cameră, dorindu-te,


    Gândindu-mă la rochia ta în nuanţe de-albastru,
    Este muzică. Reaminteşte acel fior
    Trezit în bătrâni de Suzana,


    De acea seară verde, caldă şi clară,
    Când ea se îmbăia în nemişcarea atentă-a grădinii , în vreme ce
    Bătrânii cu ochi congestionaţi, pândind-o, simţeau


    În esenţa profundă- a fiinţei lor vibrând
    Corzi fermecate, iar strunele ciupite
    Pulsau înălţând fragede osanale.




    II

    În apa aceea verde, caldă şi clară,
    Stătea Suzana.
    Ea simţea freamătul strunelor
    Şi imagini ascunse

    I se revelau.
    Prea plinul acelor linii melodice
    A smuls din pieptul ei un oftat..


    Stătea aşezată pe lespedea băii,
    În răcoarea
    Unor emoţii demult trecute.
    Prin frunze, răzbătea
    Roua
    Unui vechi entuziasm.


    A păşit prin iarbă,
    Încă tremurând.
    Adierele vântului erau slujitoarele ei,
    Care o urmau timid
    Aducându-i şalurile mătăsoase
    Încă fluturânde.


    O respiraţie atingân mâna
    A amuţit zgomotele nopţii.
    S-a întors –
    Un talger a răsunat
    În mijocul cornurilor bubuitoare.




    III


    Imediat, cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine,
    Au apărut însoţitoarele ei bizantine.


    Erau contrariate de ţipetele Suzanei, sub luna plină,
    Împotriva bătrânilor prezenţi acolo, în grădină;


    Iar respiraţia,şoaptele lor repezi şi moi,
    Aminteau de o salcie bătută de ploi.


    Lumina lampilor ridicate de ei, anonimă,
    A dezvăluit-o pe Suzana goală ca o ştimă.


    Şi atunci, necredincioasele bizantine
    Au fugit – cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine.



    IV


    În minte frumuseţea este trecătoare –
    O trecere fulgurantă dinspre azi spre mâine,
    Dar în carne este nemuritoare.


    Trupul moare; frumuseţea trupului rămâne.
    Astfel, mor serile alunecând uşor prin verde,
    O undă nesfârşită curgând mereu spre-a nu se pierde.
    Astfel, mor grădinile, respiraţia lor smerită mirosind
    Deja a iarnă, regretând, privind înapoi cu jind.
    Astfel, mor fecioarele, întru-această celebrare-anume,
    Mereu proaspătă,-a corului tuturor fecioarelor din lume.


    Muzica Suzanei a atins corzile neruşinării
    Acelor bătrâni cu păr alb, dar, scăpând din plasa nopţii,
    În urmă nu a rămas decât gunoiul Morţii.
    Acum, în imortalitatea-i, îndepărtată şi suavă,
    Cântă la vioara transparentă a propriei memorii,
    Eliberând un permanent psalm de slavă.

    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim22.2.16

    Despre poezia modernă

    Wallace Stevens





    Poezia minţii în tentativa de a găsi
    Ceea ce este de ajuns; nu este necesar să găsească
    Întotdeauna ceea ce caută: scenariul a fost stabilit; se repetă
    Doar textul.
    Apoi piesa se schimbă
    În altceva. Trecutul ei a fost un cadou.



    Ea trebuie să trăiască, să se adapteze la limbajul locului.
    Trebuie să întâlnească bărbaţii timpului şi să întâlnescă
    Femeile timpului. Trebuie să reflecteze asupra războiului
    Şi să găsească ceea ce este de ajuns. Trebuie
    Să construiască o scenă nouă. Trebuie să urce pe acea scenă
    Şi, ca un actor niciodată mulţumit, încet şi meditând,
    Să sufle acele cuvinte care în ureche,
    În gingaşa ureche a minţii, repetă,
    Cu exactitate, ceea ce ea vrea să audă, sunetul
    Cărora e ascultat de o audienţă invizibilă,
    Nu piesa, ci pe sine însăşi, exprimând
    Emoţiile a două persoane în momentul când cele două
    Emoţii devin una. Actorul
    Este un metafizician în întuneric, dând viaţă
    Unui instrument, atingând strune subţiri şi iscând
    Sunete care rezonează cu exactitate imediată
    Şi care conţin mintea în întregime, mai jos de atât neputând coborî,
    Mai sus de atât neavând dorinţă să urce.
    Şi trebuie
    Să fie dobândirea unei împliniri – poate
    Fi un om patinând, o femeie dansând, o femeie
    Pieptănându-se. Poezia ca acţiune a minţii.

    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  6. Anonim22.2.16

    Cântecul sfârşitului

    Walter de la Mare



    Ajuns la capătul Tuturor Vârstelor,
    Cavalerul stătea pe calul lui înaripat;
    Armura-i era roşie şi plină de rugină,
    În inima-i nici o mâhnire nu-şi făcuse pat.
    Şi-a ridicat cu-o mână viziera
    De pe faţa numai piele şi os, privind departe,
    Iar armăsarul a întors capul şi-a nechezat,
    Neclintiţi amândoi în acea singurătate.

    Nici o pasăre deasupra căderii din timp
    Nu se-auzea, nici cântec de dragoste şi nici chemare;
    Nu respira nici vântul:
    Nemişcare.
    “Eu singur şi acest sfârşit!” răcnit-a Cavalerul;
    A eliberat frâul şi-a dat pinteni cu putere –
    Lansând în spaţiu cea din urmă provocare:
    Şi tăcerea a rămas tăcere.


    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  7. Anonim22.2.16

    Cei care ascultă
    Walter de la Mare




    “E cineva acasă?” a strigat Călătorul,
    Şi-a bătut în uşa luminată de razele lunii;
    În tăcerea mare, calul rupea smocuri
    De iarbă printre ferigile înalte cât alunii;
    O pasăre a izbucnit peste capul Călătorului,
    Dintr-un meterez al vechiului castel;
    A lovit în poartă din nou, a doua oară:
    “E cineva acasă?” a strigat el.
    Dar nu a coborât nimeni să-i deschidă;
    Nu s-a iţit nici un cap prin barele de fier forjat
    Care să-l privească în ochii cenuşii,
    Cum aştepta acolo perplex şi nemişcat.
    Numai stafiile, mereu atente la orice zgomot,
    Care locuiau atunci odăile pustii,
    Ascultau înlemnite sub clar de lună
    Vocea aceea venită de departe, din lumea celor vii –
    Strânse pe scările-înnegrite, care duceau
    Spre holul gol, palid luminat în razele de lună,
    Cu urechile ciulite-n aerul învolburat
    De vocea Călătorului, încă vibrând precum o strună.





    Iar el simţea-n inimă straneitatea locului,
    Încremenirea lor fiind răspuns chemării lui;
    În vreme ce calul rupea din iarba-naltă sub cerul
    Înstelat, între copacii lucind fosforescent, verzui.
    Brusc, Călătorul a izbit cu toată forţa-n uşă,
    Ridicând capul spre ferestrele întunecate:
    “ Spuneţi-le că am venit şi că nimeni n-a răspuns,
    Că mi-am ţinut cuvântul dat”, a mai strigat în noapte.
    Ascultătorii nici măcar n-au tresărit,
    Deşi vorbele rostite de el reverberau anume
    Ecouri lungi în penumbrele castelului încremenit –
    Vorbele singurului om respirând în acea lume.
    Ai ! ei au auzit piciorul lui săltând în scara şeii
    Şi sunetul potcoavelor pe piatra tare,
    Şi-apoi s-a-înstăpânit din nou tăcerea mare,
    Iar tropotul copitelor s-a stins în depărtare.

    trad Petru Dimofte













    Napoleon




    Ce este lumea, soldaţi ?
    Lumea sunt eu:
    Eu, această nesfârşită ninsoare,
    Cerul acesta greu;
    Soldaţi, acesta însingurare
    Prin care mergem
    ...Sunt eu.
    Walter de la Mare (1873 - 1956)-"Napoleon ‘’

    Trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  8. Anonim22.2.16

    Bătrânele nave

    James Elroy Flecker


    Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
    Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
    Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
    Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
    Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
    Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape ,
    Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
    Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
    Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
    Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
    Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
    Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
    Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
    Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
    Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
    Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
    Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,

    O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
    Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
    M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
    (Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
    – Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
    Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
    Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
    Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
    Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
    A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn…
    Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
    Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
    Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
    Și întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  9. Anonim22.2.16

    Brumana

    James Elroy Flecker


    Eu nu o să mai ajung nicicând, nicicând acasă !
    Câmpuri verzi din Anglia sclipind sub ploaia deasă
    Desfăşuraţi-vă larg păşunile cu margarete,
    Forturile cu licheni, iedera urcând pe perete,
    Până-n dimineaţa mea de-aici – o, râuri curgând, adânci
    Şi line, şi limpezi pe şesul meu de joacă de atunci,
    Păstraţi-mi în cupele regeşti întreaga-vă iubire,
    Şi – gărzile de la ţărmul sudic vin în amintire
    Cu parfum de vechi prieteni – păstraţi ultimele versuri
    Ale legendei pentru mine, o, pini care demult pe şesuri,
    Copil fiind, mi le-îngânaţi, când vântul în crengi cerea-alinare,
    Iar eu ascultam privind orizonturi de dincolo de mare.


    Pini trădători, aţi cântat tot ce viaţa-a dovedit că-i fals
    În cele mai false basme dintre basme.
    De peste zări, pământul a trimis semn din ce-a rămas
    Din fostă muzică-a pădurii native de acasă,
    În vreme ce din pulberile mării, din zvonuri şi miasme,
    Umbre şi spectre-ale amiezii, din spume de mătasă
    Călătorind pe vânturile verii – străvezii fantasme –
    Viori de aer au iscat un molcom sunet de pripas.

    O, arbori, vă-ascult când ora-n cade-n înserări,
    Vă aud şoptind, ” Sunt mări mai vechi, sunt mări
    Care bat pe plaje mai întinse,
    Unde peştii melc îşi plimbă turnurile sidefii, ca-n vis,
    Spre roci sculptate sau stânci urcând spre ţărm ca nişte scări “,
    Vă aud, “ Sunt ţinuturi de brumă neatinse
    Unde ard în flăcări flori din paradis.”


    Sub mine,dincolo de dealuri, se-alintă-un palmier,
    Sub mine, cu vuiet, se sparge-n marea-n maluri;
    Mai jos de mine,-n vale, dorm sub lumina altui cer
    Oraşe din Liban, visând în penumbră şi-n răcoare,
    Unde odată regii din Tir domneau fără de vreme,
    Lor înşile urmându-şi ca apele în valuri;
    Iar împrejur înoată munţi albi de-omături şi de soare,
    Ca mari lebede plutind pe un lac ceresc – sau vechi trireme.


    Dar voi urca pe-împădurita coastă
    Unde e crângul cel mai des, o, pini, fraţi cu ceilalţi pini,
    Şi când se crapă zorii în pragul noii dimineţi,
    Şi marea doarme, şi-n munţi sunt încă munţi de-ntunecimi ,
    Inima-mi nu va-nceta s-asculte, acolo sus, pe creastă.
    Căci pinii sunt arbori care duc vorbele-n lumea largă
    Şi-s plini de basne, de veselii şi de tristeţi.
    E-aşa plăcut să priveşti printre crengi spre cer,
    Să-l vezi ba roşu-îmbujorat, ba cu pielea vânăt-neagră.
    E-aşa plăcut să zaci plutind departe, corăbier
    Pe patul frunzelor de pin căzute . . .
    Chiar dacă-o şopârlă verde la joacă mă îmbie,
    Şi vântul mă vrăjeşte cu arome mult plăcute
    De smirnă, de lavandă sau de iasomie,
    Vreau să uit jumătatea de pribegii care mă-apasă,
    Dar cealaltă jumătate să-mi stea aproape sper,
    Vreau să visez, să visez că iarăşi sunt acasă.

    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  10. Anonim22.2.16

    ****


    Lasă-i să pună piciorul peste tot;
    Apoi deschide-mi vinele, să înnot
    Spre tine, Doamne! prin lacul de rubin;
    Capul ars de foc mi-l pune-n ţeapă şi-n
    Vânt împrăştie cenuşa care sunt.
    Cum, Doamne, ştii atomii toţi, în amănunt,
    Cred că-ntr-o zi mă vei recupera din colb
    Şi-oi învia cu drepţii din nimicul orb.

    James Graham (1612 - 1650) – General si poet scotian.Versuri scrise pe geamul celulei în noaptea dinaintea execuţiei

    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  11. Anonim22.2.16

    ****


    Astfel, timpul ne ia ce avem cu o mână,
    Bucurii, tinereţe, dragoste – totul,
    Şi ne dă cu celalată un pumn de ţărână:
    Ajunşi la capăt de drumuri, plătim ortul
    Şi-n bezna cavoului umed şi mohorât
    Se-închide povestea zilelor noastre. Atât.
    …Dar, din praf şi din lut, unde m-a dus năpasta, Domnul mă va-nălţa în Paradis. Cred asta.
    Walter Raleigh (1554 - 1618). Versuri scrise în noaptea de înaintea execuţiei . Found in his Bible in the Gate-house at Westminster, London.

    trad Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere
  12. anonim, foarte faine, foarte faine.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec