sâmbătă, 23 martie 2013

american histori uan ău uan - sorin despoT



american histori uan ău uan
de sorin despoT
texte citite cu voce tare la arad în 22 martie 2013
la cenaclul ADN literar

 
american history 101

cînd ele abundau de ceva vreme ieșite din starea de vegetație
familiile clasei de mijloc aveau nevoie de un singur venit pentru a prospera
tinerii mergeau la facultate fără să fie nevoie de împrumuturi la bancă
părinții aveau patru săptămîni de vacanță plătită în mijlocul verii
majoritatea se mîndrea cu conturi de economii și datorii insignifiante
iar pensia tatei era acolo deoparte pentru cînd își va petrece zilele
jucînd șah plimbîndu-se și citind ziarul cu ochelarii pe vîrful nasului
sigur era ocazionalul motiv de revoltă pe care îl băgam zîmbitori sub preș
pentru a salva ceea ce fără îndoială era modul de viață mulțumitor
nemaiîntîlnit de corect pentru noi și apropiații noștri din ce în ce
mai mulți și mai aproape de bunăstarea promisă de guvernări
numai clasă de mijloc să te numești numai majoritate electorală
numai armata să nimicească orice tentativă mondială de concurență comercială

paradoxal

în mijlocul escapadei  amoroase cu capitalismul o păpușă corporatistă
ne-a arătat degetul mijlociu fiindcă ne defineau exclusiv posesiile
dosind feminismul, bunăoară, acolo unde îi era locul sub
același preș pe care îl ridicasem deja în tavane

pantalonada de după reagan
nu știe nimeni s-o distileze
nici o gură să o pulverizeze
prin flacără deschisă peste
ce-a mai rămas deopotrivă

liber și omenesc

zi după zi pe wall street
fachirii financiari au chiuit
între coloșii de inox și de sticlă
dansînd cazacioc pe cioburile
de zahăr ale visului cu steluțe

apoi spectacolul de abator
al marilor complexe comerciale
hoardele hulpave bolnave de
vreau mai mult și mai ieftin
călcîndu-se în picioare
în zorii vinerii negre

iată fericirea produsă în serie
creierele scuipate pe bandă rulantă
frumusețea sterilizată vidată împachetată
teroarea pasteurizată reciclată îmbuteliată

volanta lui james madison mototolită sub
bagheta de geniu a lui vladimir maiakovski

am devorat fiecare petic de viață
am otrăvit cerul și apa ne-am
mutilat în numele eficienței

ne-am bălăcit în mizeria
confortului secole la rînd
am trăit un sitcom de duzină

pereți instalație canapea televizor
iar în jurul lor cimitirele verticale
creierele care putrezesc în canale

apoi nu a mai fost nimic de făcut
pămîntul orbit asurzit amuțit specia
bîjbîind din perete în perete în
căutarea unui întrerupător

în zadar

înainte ca sistemul imunitar al planetei
să își găsească anticorpii potriviți
mașinăriile inventate pentru a ne servi
raționau cu ani lumină în fața noastră

arta

ultima noastră fortificație
a cedat în clipa în care
mașina a reușit să vadă
dincolo de intenții utilitare

i-a recitat umanității necrologul înduioșător
nemaiîntîlnit de melodic chiar înainte
ca ultimul pericard fragil să cedeze

în semn de respect mașina și-a oferit tacticos
cîteva nanosecunde în plus pentru a scrie

THE END

la capătul poemului închinat creatorilor
și buze mecanice au fost acolo
pentru a schița un ultim surîs
care să surprindă ceremonios

ironia


mamă

ai investit în stima mea de sine pînă ce
nu m-ar mira să las în closet diamante

știi oare ce ai făcut cu dreptul meu de
a deveni într-o zi o stimată prostituată

stupefacție în fața acestui monument
de os de fibră și șuncă de carne și păr

stupefacție la cît de puțin îi este necesar
ochiului meu să se îmbete cu frumusețe


acum cîteva zile, cum stăteam noi la un film american
de duzină și spărgeam nuci cu drăcia asta ce nu e departe
de un instrument de tortură, mă gîdilă un gînd: de cîte ori
om fi făcut-o? a cîta oară stăm aici, în acest acum mieros,
ronțăind ca rozătoarele, cu ochii hipnotic înfipți în ecran?
și cît vom fi nevoiți s-o mai facem pînă ce firimiturile ce
ne alunecă printre dinți, printre degete, vor reproduce fidel

țipătul lui munch?

acum mă privești cu sila aceea proprie celui mai bun, cînd știm
că mai bun poți fi numai în raport cu tine. vei privi cum leg
țigările-astea-n neștire, asasinînd fără milă idee după gînd,
pînă ce, în căutare de autentic, voi vomita micul dejun,
pe jumătate adormit, cu capul pe tastatură.

de ce clipim, sorine, mă întrebai mai ieri, nu cumva ca să
ne sărim din film fără să doară? nu-mi spune că, după milioane
de ani, specia nu a găsit altă cale de a-și umezi globul,
mi-ai spus, rulîndu-ți nepămîntean ochii peste cap.

clipim ca să comunicăm, iume, ți-am răspuns, ca de fiecare dată
cînd nu sînt sigur, am aruncat mizeria în grădina comunicării.

simțeam, spuneai: sorine, te iubesc atît de mult încît se
pîrlește în jurul tău imaginea cînd privesc prea abrupt, prea
mult, mai mult, cînd clipesc, la capătul chinului acestuia
dulceag, pînă la grețos de dulceag, cînd nu mai rezist și
clipesc, sorine, simt de fiecare dată că te pierd.

mi se face dor.

cum răspunzi unei iubiri care o consumă? mai ales cînd la tine, deși
nu e mai puțin, sau mai prost, nu e nici pe departe la fel, cînd tu
înghiți în sec și treci prin zile fără să vorbești o dată despre asta?

de ce scrii, sorine? am început să scriu ca să fac față.


în şosete pe gresie

să scrii poezie fără să scrii „poezie”
cu degetele dansînd pe suprafețe lucioase

în bass și în phoom ♪

să scrii cu gura pe tastatură
să urli la internet că a promis și
a uitat a zburat dar eu nu am nimic
împotriva zborului zburăm chiar acum
cînd materia primă e curentul electric
impresia numai că ne-am pierdut că am
rupt-o cu noi & cu abureala asta rămîne

întortocheată

niciodată un gînd nu balansează vreo ecuație
nu găsești urmă de sens în nici o sentință
definitivă și irevocabilă și alte vorbușoare
pe care le auzi la televizor cînd grăiesc
scafandrii aceștia sociopați despre nelegiuți
despre corupți și tîlhari despre drogați
moștenirea lor este paradoxal claritatea
cu care părăsită de sine privești la ecran

cu degetele dansînd

pe suprafețe

lucioase


celor care suferă cu inima
le sugerez să pornească-ndărăt
sîngele va năvăli pe macadam
membrele amputate vor fi nuferii
acestei înnoite lagune din care
o dată la cîteva secunde țîșnesc
gheizerele de petrol și dolari

se omogenizează

întîi și întîi pare de-a dreptul
imposibil ca un biet om fără altă
virtute afară de infatuarea curajului
pornit de niciunde să se înfunde
în pustiurile ecvestre de la
granița adevărului cu frumusețea

poezia

ea precedînd realitatea
și niciodată pretinzînd
că o cuprinde devine

pretext și nu argument

atunci s-a petrecut ceea ce nu pot nici uita și nici
împărtăși pe de-a-ntregul atunci am binecuvîntat bezna
și piatra bătrînul trup înșfăcat de dureri al bunicului
l-am binecuvîntat aplecat peste prăpastia mea personală
punctul și toate deopotrivă atunci am vrut să le spun
că nu mai avem nici o șansă numai ca să păstrez singur
speranța aceasta ca o bilă de nichel în gîtlejul uscat

deznădejdea iar de atunci

universul divinitatea
cuvintele acestea mari
de carton și sclipici
nu știu dacă au reușit
să se mai dezlipească

(lui jorge)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu