american histori uan ău uan - sorin despoT

 

american history 101

cînd ele abundau de ceva vreme ieșite din starea de vegetație

familiile clasei de mijloc aveau nevoie de un singur venit pentru a prospera

tinerii mergeau la facultate fără să fie nevoie de împrumuturi la bancă

părinții aveau patru săptămîni de vacanță plătită în mijlocul verii

majoritatea se mîndrea cu conturi de economii și datorii insignifiante

iar pensia tatei era acolo deoparte pentru cînd își va petrece zilele

jucînd șah plimbîndu-se și citind ziarul cu ochelarii pe vîrful nasului

sigur era ocazionalul motiv de revoltă pe care îl băgam zîmbitori sub preș

pentru a salva ceea ce fără îndoială era modul de viață mulțumitor

nemaiîntîlnit de corect pentru noi și apropiații noștri din ce în ce

mai mulți și mai aproape de bunăstarea promisă de guvernări

numai clasă de mijloc să te numești numai majoritate electorală

numai armata să nimicească orice tentativă mondială de concurență comercială

paradoxal

în mijlocul escapadei  amoroase cu capitalismul o păpușă corporatistă

ne-a arătat degetul mijlociu fiindcă ne defineau exclusiv posesiile

dosind feminismul, bunăoară, acolo unde îi era locul sub

același preș pe care îl ridicasem deja în tavane

pantalonada de după reagan

nu știe nimeni s-o distileze

nici o gură să o pulverizeze

prin flacără deschisă peste

ce-a mai rămas deopotrivă

liber și omenesc

zi după zi pe wall street

fachirii financiari au chiuit

între coloșii de inox și de sticlă

dansînd cazacioc pe cioburile

de zahăr ale visului cu steluțe

apoi spectacolul de abator

al marilor complexe comerciale

hoardele hulpave bolnave de

vreau mai mult și mai ieftin

călcîndu-se în picioare

în zorii vinerii negre

iată fericirea produsă în serie

creierele scuipate pe bandă rulantă

frumusețea sterilizată vidată împachetată

teroarea pasteurizată reciclată îmbuteliată

volanta lui james madison mototolită sub

bagheta de geniu a lui vladimir maiakovski

am devorat fiecare petic de viață

am otrăvit cerul și apa ne-am

mutilat în numele eficienței

ne-am bălăcit în mizeria

confortului secole la rînd

am trăit un sitcom de duzină

pereți instalație canapea televizor

iar în jurul lor cimitirele verticale

creierele care putrezesc în canale

apoi nu a mai fost nimic de făcut

pămîntul orbit asurzit amuțit specia

bîjbîind din perete în perete în

căutarea unui întrerupător

în zadar

înainte ca sistemul imunitar al planetei

să își găsească anticorpii potriviți

mașinăriile inventate pentru a ne servi

raționau cu ani lumină în fața noastră

arta

ultima noastră fortificație

a cedat în clipa în care

mașina a reușit să vadă

dincolo de intenții utilitare

i-a recitat umanității necrologul înduioșător

nemaiîntîlnit de melodic chiar înainte

ca ultimul pericard fragil să cedeze

în semn de respect mașina și-a oferit tacticos

cîteva nanosecunde în plus pentru a scrie

THE END

la capătul poemului închinat creatorilor

și buze mecanice au fost acolo

pentru a schița un ultim surîs

care să surprindă ceremonios

ironia

mamă

ai investit în stima mea de sine pînă ce

nu m-ar mira să las în closet diamante

știi oare ce ai făcut cu dreptul meu de

a deveni într-o zi o stimată prostituată

stupefacție în fața acestui monument

de os de fibră și șuncă de carne și păr

stupefacție la cît de puțin îi este necesar

ochiului meu să se îmbete cu frumusețe

acum cîteva zile, cum stăteam noi la un film american

de duzină și spărgeam nuci cu drăcia asta ce nu e departe

de un instrument de tortură, mă gîdilă un gînd: de cîte ori

om fi făcut-o? a cîta oară stăm aici, în acest acum mieros,

ronțăind ca rozătoarele, cu ochii hipnotic înfipți în ecran?

și cît vom fi nevoiți s-o mai facem pînă ce firimiturile ce

ne alunecă printre dinți, printre degete, vor reproduce fidel

țipătul lui munch?

acum mă privești cu sila aceea proprie celui mai bun, cînd știm

că mai bun poți fi numai în raport cu tine. vei privi cum leg

țigările-astea-n neștire, asasinînd fără milă idee după gînd,

pînă ce, în căutare de autentic, voi vomita micul dejun,

pe jumătate adormit, cu capul pe tastatură.

de ce clipim, sorine, mă întrebai mai ieri, nu cumva ca să

ne sărim din film fără să doară? nu-mi spune că, după milioane

de ani, specia nu a găsit altă cale de a-și umezi globul,

mi-ai spus, rulîndu-ți nepămîntean ochii peste cap.

clipim ca să comunicăm, iume, ți-am răspuns, ca de fiecare dată

cînd nu sînt sigur, am aruncat mizeria în grădina comunicării.

simțeam, spuneai: sorine, te iubesc atît de mult încît se

pîrlește în jurul tău imaginea cînd privesc prea abrupt, prea

mult, mai mult, cînd clipesc, la capătul chinului acestuia

dulceag, pînă la grețos de dulceag, cînd nu mai rezist și

clipesc, sorine, simt de fiecare dată că te pierd.

mi se face dor.

cum răspunzi unei iubiri care o consumă? mai ales cînd la tine, deși

nu e mai puțin, sau mai prost, nu e nici pe departe la fel, cînd tu

înghiți în sec și treci prin zile fără să vorbești o dată despre asta?

de ce scrii, sorine? am început să scriu ca să fac față.

în şosete pe gresie

să scrii poezie fără să scrii „poezie”

cu degetele dansînd pe suprafețe lucioase

în bass și în phoom ♪

să scrii cu gura pe tastatură

să urli la internet că a promis și

a uitat a zburat dar eu nu am nimic

împotriva zborului zburăm chiar acum

cînd materia primă e curentul electric

impresia numai că ne-am pierdut că am

rupt-o cu noi & cu abureala asta rămîne

întortocheată

niciodată un gînd nu balansează vreo ecuație

nu găsești urmă de sens în nici o sentință

definitivă și irevocabilă și alte vorbușoare

pe care le auzi la televizor cînd grăiesc

scafandrii aceștia sociopați despre nelegiuți

despre corupți și tîlhari despre drogați

moștenirea lor este paradoxal claritatea

cu care părăsită de sine privești la ecran

cu degetele dansînd

pe suprafețe

lucioase

celor care suferă cu inima

le sugerez să pornească-ndărăt

sîngele va năvăli pe macadam

membrele amputate vor fi nuferii

acestei înnoite lagune din care

o dată la cîteva secunde țîșnesc

gheizerele de petrol și dolari

se omogenizează

întîi și întîi pare de-a dreptul

imposibil ca un biet om fără altă

virtute afară de infatuarea curajului

pornit de niciunde să se înfunde

în pustiurile ecvestre de la

granița adevărului cu frumusețea

poezia

ea precedînd realitatea

și niciodată pretinzînd

că o cuprinde devine

pretext și nu argument

atunci s-a petrecut ceea ce nu pot nici uita și nici

împărtăși pe de-a-ntregul atunci am binecuvîntat bezna

și piatra bătrînul trup înșfăcat de dureri al bunicului

l-am binecuvîntat aplecat peste prăpastia mea personală

punctul și toate deopotrivă atunci am vrut să le spun

că nu mai avem nici o șansă numai ca să păstrez singur

speranța aceasta ca o bilă de nichel în gîtlejul uscat

deznădejdea iar de atunci

universul divinitatea

cuvintele acestea mari

de carton și sclipici

nu știu dacă au reușit

să se mai dezlipească

(lui jorge)