poezii de Robert Frost

 

Foc şi gheaţă

Unii spun că lumea va sfârşi în flăcări,
Alţii spun că în gheaţă.
Din ce-am gustat eu din dorinţă,
Îi cred pe cei ce spun în flăcări.
Dar dacă ar fi să pier de două ori,
Cred că am învăţat destule despre ură
Ca să spun că pentru distrugere
E la fel de bună şi gheaţa
Şi ar fi suficientă.

 

Mănunchiul de flori

Pe urma unui om, m-am dus odată,
să-ntorc cosita iarbă-nrourată.

Dar dispăruse roua ceea care
îi ascuţise coasa-atât de tare.

Am fost să-i caut urmele pierdute -
şi coasa auzii cum şi-o ascute.

Plecase, deci. Şi iată-mă rămas
singur, la rândul meu, în acel ceas...

...„Cum sântem toţi, mi-am spus în sinea mea,
-muncind, în parte sau alăturea.”

Spunând, m-am pomenit că-n faţa-mi zboară
un fluture cu zborul într-o doară

cătând, cu amintiri întunecoase,
vreo floare care ieri îl încântase,

Zbură, jur-împrejur, cătând, cătând,
vreo floare prăbuşită la pământ,

Şi dispăru din ochii mei, în fine,
şi-apoi, din nou se-ntoarse lângă mine.

Câte-o-ntrebare - un răspuns n-aduce.
Şi iarba vream s-o-ntorc, să se usuce.

Dar fluturele s-a-ndreptat în zbor
către pârâu, spre un mănunchi de flori.

Coasa cruţase florile, tăind
doar trestiile-nalte, de argint;

Spre locu-acela am plecat anume,
ca florile să le cunosc pe nume.

Cosaşu-n rouă, le iubise, deci,
lăsându-le să crească-n zorii reci,

nu ca să ne gândim la el, cumva,
ci pentru simpla bucurie-a sa.

Şi, deci, cu fluturele împreună
suflarea zorilor simţeam cum sună,

şi parcă auzii apoi cântând
şi coasa lui,şoptind lângă pământ.

Un geamăn gând mi se ivi în minte
- şi singur n-am mai fost de-aci-nainte,

cu el muncind şi ajutat de dânsul,
şi odihnind alături, când fu prânzul.

Şi la taifas am stat până târziu
cu cel ce nu credeam că pot să-l ştiu.

Şi-am spus: „muncind, nimic nu ne desparte
alături stând, sau fiecare-n parte.”

N-au decât s-o creadă

Supărarea credea că-i din pricina ei
Grija credea că ea e pricina.
N-aveau decât să creadă că a lor a fost vina,
aceste două trufaşe femei.

Nu. A fost nevoie de toate zăpezile lungi
care-atârnau, din acoperiş, peste pat,
încă de când era tânăr, încă de-atunci, -
ca să-i înzăpezească părul treptat.

Şi ori de câte ori acoperişul albea,
capul din întunecimea de sub el
pierdea din culoarea nopţii câte ceva,
cu zăpada era tot mai la fel.

Supărarea credea că ea e pricina.
Grija credea că pricina e ea.
Dar nici una, nici alta nu purtau vina
pletelor, negre odată - azi, ca de nea.