poezii de Mihai Traianu
Și
Și frunzele
de salcâm să nu moară
și trupul
tău de femeie să nu putrezească în noapte
și florile
de mentă să nu se facă scrum
Și iarba să
nu crească pe turnurile combinatului
și
tramvaiele să nu tulbure maidanele intravilane
și pulpele
cerului de durere să nu urle
Și podul
municipiului să nu gâtuiască râul
și
contabilul să nu înnebunească de crizanteme
și vântul să
nu sucombe blazoanele pădurii
Și lespezi
să nu acopere sămânța cea bună
și fântâna
să nu înseteze pământul și fluturii
și lucerna
și cucul și sufletul însinguratului
Să întinzi
mâna
Să întinzi
mâna să prelungești dar viața
unui prieten
umbra lui pe pământ
Să treacă
ierni și valuri de iarbă să întinzi
viața lui pe
fața zilelor
să bată dar
inima lui peste încremenirea
pietrelor de
râu și mugurul crud
Să adaugi un
răsărit
peste
suflarea lui o creangă înflorită
o închipuire
a ploii chiar să-l îndemni la iubire
adică
iubirea pentru o femeie iubirea de patrie
iubirea
pentru hai să spunem un ied primăvara
Prelungindu-i
dar viața nu printr-un miracol
doar să-i
întinzi mâna
când e pe
cale de a se pierde
ce greu să
spunem a muri
Să îi
readuci totul în lumina ochilor în plămâni
în sângele
lui și în carnea și oasele lui de om
Viscol
Așteptând
minunea zăpezilor
în decembrie
înseninatul
Cum trupul
tău atât de alb
alb goală
subt laserul lumii
ce
sex-machine curând salcâmii vor arbora
platoșa
aceea ireal de albă
cumpeni
îngropate până la sâni în zăpezi
Adânc zorii
albi
ne vor
biciui nervii pupilele
Ne vom fi
iubit dar de moarte
și în anno
domini al zăpezilor
părul tău va
fi fost cel mai nimicitor viscol
(din volumul Stăpân de pajiști, 1977)
Punct fix
pârghie de sprijin pe râu
Dacă în
această vară deznădăjduită un semn bun
ar veni dacă
ar exista o pârghie de sprijin
pe râu din
trunchi de plop singuratec
un punct fix
în argile prin vegetația
de un
eclectism verde în aceste oculte maidane
de existență
umană un paradis
aproape
pierdut aleator bântuit de vânt
în liniștea
nopții și prundurile înierbate
de o
pustiire precum singurătatea firelor de nisip
astfel
viața-mi ziceam odată în zorii opaci
când câinele
cartierului trecea mut
sub
fereastra-mi deschisă târându-se
șchiop
într-o senină obnubilare pe caldarâmul
străzii
înierbat precum un prund vechi de râu
dacă ar afla
dânsul un punct fix în argile
o pârghie de
sprijin pe râu din trunchi de plop
singuratec
dacă un semn bun ar veni doamne
pe aceste
oculte maidane de existență umană
un paradis
aproape pierdut aleator bântuit de zei
Comentarii
Trimiteți un comentariu