iar introvertiții au ieșit din casă - Krista Szöcs

mă gîndesc acum cît de des am închis ochii în ultimii zeci de ani
privind acele feţe de oameni pe care nu le-am putut înţelege. au
devenit ceva insesizabil, un miros de mucegai cu care te
obișnuiești. și nu îl mai simți. sînt un om al exceselor pentru
că tot ce gîndesc este gîndit de încă o mie de ori și tot de o mie
de ori îmi cer scuze pentru gîndurile mele.
basul se aude mai tare în urechea stîngă decît în cea dreaptă.
nu ştiu dacă ritmul tobei e în sincron cu inima sau invers.

vreau creierul meu să fie mai gol decît puşculiţa unui copil de
zece ani.

încă nu m-am decis care parte a zilei
e cea mai inutilă
mă gîndesc la asta tocmai cînd
analizez colțul plictisitor al camerei

am vrut disciplină și puțin farmec
răbdarea nu funcționează niciodată
am vrut sinceritate palmă pe umăr și o
singură idee de comunitate la fel cum
am vrut păianjenul să nu se așeze

pe zidurile peste care s-au întins versiunile
îmbunătățite ale prietenilor

în sentimentul unui sfîrșit, acei book-hungry și sex-hungry
prieteni poartă ceasul pe partea inferioară a încheieturii. ca
semn al prieteniei. timpul devine personal, un secret pe care
doar ei îl dețin. sînt un om al exceselor, da, pentru că atunci
cînd e vorba de timp, nu mă interesează cum se calculează sau
de ce ar trebui să ţin cont. nu îmi plac ceasurile și tic tac-ul lor
infinit. timpul e doar un cuvînt care n-ar fi existat dacă
hawking n-ar fi scris o scurtă istorie a timpului.

am paralizat în faţa fricilor mici
mai liniştiţi decît în somn

cu voci baritonale
în faţa incertitudinii şi a fricilor mari
am încercat să ne definim unul pe celălalt
să nu alunecăm din mîinile care păzesc
grămada de moloz

să nu dispari
să nu dispari

şoimul şi-a executat zborul elegant
deasupra capului tău