poezii de Sylvia Plath
Toamna broaştelor
Vara îmbătrâneşte; mamă cu sângele rece.
Rare-s gâzele, firave.
În aceste palustre sălaşe, doar noi
orăcăim şi tânjim.
Dimineţile se risipesc în somnul din jur.
Prin stufărişul adânc
molatic se-aprinde soarele. Muştelor le ducem dorul,
Boleşte mlaştina.
Bruma picură păianjeni. E limpede
că spiritul belşugului
altundeva s-a aciuat. Jalnic,
slăbesc oamenii noştri.
Metamorfoze
Eu-s o şaradă în nouă silabe.
Un elefant, o casă masivă,
un pepene hoinărind pe doi cârcei de viţă,
o poamă roşie, de fildeş, frumoşi căpriori!
Această pâine e dolofană cu bulbucătura ei de drojdie.
Sânt cu zimţi banii nou bătuţi în punga asta pântecoasă.
Eu-s un drum, o scenă, o vită cu puiul în burtă.
M-am îndopat cu un sac de mere crude,
am urcat în trenul din care nu se mai poate coborî.
Oglinda
Sunt de argint şi exactă. Nu am prejudecăţi.
Orice văd înghit imediat
Aşa cum e, ne-nceţoşat de dragoste sau repulsie.
Nu sunt crudă, ci doar adevărată –
Ochiul unui mic zeu, în patru colţuri.
Aproape tot timpul mă gândesc la zidul opus.
Este roz cu picăţele. L–am privit atât de mult
Că-l cred o parte din inima mea. Dar el pâlpâie.
Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine.
Cerându-mi să-i spun cine e cu adevărat.
Apoi se întoarce spre acei mincinoşi: lumânările sau luna.
Şi văd spatele şi i-l reflectă cu credinţă.
Mă răsplăteşte cu lacrimi și cu agitarea mâinilor.
Sunt importantă pentru ea. Ea vine şi pleacă.
În fiecare dimineaţă faţa ei înlocuieşte întunericul.
În mine a înecat o faţă tânără şi din mine se ridică o femeie bătrână
Înspre ea, zi după zi, ca un peşte hidos.
Mica fugă
Degetele negre ale chiparosului ameninţă:
Nori reci trec pe deasupra.
Tot astfel surdo-muţii
Fac semne orbilor, şi rămân neştiuţi.
Mie îmi plac declaraţiile negre.
De pildă, norul acela,fără chip!
Alb ca albul ochilor tot!
Ochiul pianistului orb
La masa mea pe vapor.
Pipăia după mâncare.
Degetele lui aveau nasuri de nevăstuică.
Nu mă puteam opri să-l privesc.
El auzea Beethoven;
Chiparos negru, nor alb,
Complicaţiile oribile.
Capcane pentru degete - tumult de clape.
Gol şi prostesc ca nişte farfurii,
Tot astfel surâd orbii.
Invidiez zgomotele cele mari,
Gardul viu de cimitir al Marii Fugi.
Surzenia e altceva
Ce pâlnie neagră, o, tată!
Îţi văd glasul
Negru şi înfrunzit, ca în copilărie,
Un gard viu de porunci,
Gotice şi barbare, pur germane.
Morţii strigă, din el.
Eu nu sunt deloc vinovată, de nimic vinovată.
Chiparosul atunci, Christ pentru mine.
Nu e tot atâta de chinuit?
Şi tu,în vremea Războiului cel mare
În băcănia din California
Tăind cârnaţii!
Îmi colorează somnul,
Roşii, bălţaţi, ca nişte gâturi tăiate.
Şi ce tăcere era!
O tăcere mare, o altfel de tăcere.
Aveam şapte ani, nu ştiam chiar nimic.
Lumea se întâmpla.
Tu aveai un singur picior, şi o minte prusacă.
Acum nori asemănători
Îşi desfac cearşafurile goale.
Şi tu nu spui nimic_
Şchioapăt în amintire.
Îmi amintesc un ochi albastru,
O servietă cu mandarine.
Ăsta era aşadar un om!
Moartea se deschidea, ca un copac negru, neagră.
Şi între timp supravieţuiesc,
Gospodărindu-mi dimineaţa.
Astea mi-s degetele, acesta-i copilul meu.
Norii sunt o rochie de mireasă, tot aşa de palizi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu