Poezii de Sylvia Plath

Oaie rătăcită

Coline abia conturate-n eterul străveziu.
Neamuri și zodii
Cu-ntristare se uită la mine, i-am dezamăgit.

Trenul lasă în urmă o răsuflare-aburindă.
Alene se duce
Roibul de foc,

Copite și coșciuge, clopote-amare –
Întreaga dimineață
Cernită vreme a fost.

Petală nebăgată în seamă.
Mi-s oasele de piatră și-ndepărtatul
Orizont sufletu-mi destramă.

Toate prevestesc
C-alungată voi fi într-un cer
Fără stele, fără tată, într-o ceață-ntunecată.

Ariel

Lingoare-n întuneric.
Apoi revărsare de-azur inefabil
Dinspre-ndepărtate piscuri.

Leoaică a Domnului,
Cum ajungem aceeași ființă,
Încheietură de călcâie și genunchi! – Urmă

Trecătoare de cicatrice, soră
Cu arcuirea cafenie
A cefei pe care n-o pot zări,

Ochi întunecat
Ouă de pește ca o scurgere neagră
Cârlige –

O-mbucătură de sânge negru și dulce,
Umbre.
Și altceva

Care mă remorchează-n eter –
Coapse, păr;
Scântei la călcâie și tălpi.

Pură
Godiva, te dezpielițez –
Mâini amorțite, moarte justeți.

Iar acuma eu
Clăbuc de drojdie-n făină, licărire pe-ocean.
Plânsul copilului

Se frânge în zid.
Iar eu
Sunt săgeată.

Rouă ce se evaporă
Sinucigașă, una și-aceeași cu calea
Spre purpuriul

Ochi, căldare a dimineții.

Vânătaie

Locul se colorează dintr-o dată, purpuriu mat.
Restul trupului e palid.
Sidefiu ca o perlă.

Într-o scobitură din stâncă
Valurile-s aspirate iarăși și iarăși,
Aven singuratic, osie a mării.

Doar cât o muscă,
Semnul dezastrului
Pe tăcute zidul străbate.

Sufletul se-ntunecă,
Marea se trage lin înapoi,
De doliu oglinzile se-ascund.

Limită

Femeia-i intactă.
Fără viață

Trupul ei încă păstrează zâmbetul desăvârșirii,
Iluzia cea mare a vechiului imperativ grecesc.

Ieșind din volutele robei,
Despuiatele-i

Picioare par a spune:
Prea departe-am ajuns, asta-i tot.

Orice copil adormit pe veci se-ncovrigă, șarpe alb,
Pe fiecare mic

Ulcior cu lapte, acuma gol.
Iar ea a-mpăturit

Totul înapoi în trupul ei cum petalele
Sale trandafirul când grădina

Amorțește și miresmele jertfei
Urcă din gingașele gâtleje ale florii de lună.

Iar luna nu mai are de ce să fie-ntristată,
Stă holbată, cocoloș cu scufie.

E prea obișnuită cu astfel de lucruri.
și umbrele-i se târâie mai departe pârâind.

Metafore

O cimilitură sunt, din nouă silabe,
Un elefant, o casă măreață,
Un dovleac rătăcit între doi cârcei.
O! Roșu fruct, și fildeș și grindă netedă!
Jimblă umflată de-atâta dospit.
Cu gologani proaspăt ștanțați doldora în poșetă.
Sunt o resursă, o etapă, o vacă gata să fete.
M-am îndopat cu un sac de mere verzi,
M-am urcat în trenul din care nimeni nu mai coboară.

Maci în iulie

Maci neînsemnați, flăcărui ale infernului,
Oare nu dăunați nimănui?

Frângeți pe nesimțite. Mi-e frică să vă pipăi.
Îmi pun mâinile printre limbile de foc. Nu arde.

Mă istovesc privindu-vă
Luminând astfel, roșu aprins și zbârcit ca cerul gurii.

Gură sângerândă.
Fecioare-mpurpurate!

Sunt efluvii de care nu mă pot apropia.
Unde vă e drogul, grețoase capsule?

Oh de-aș putea sângera, sau dormi!
Sau dacă gura-mi cu o astfel de rană s-ar cununa!

Sau dacă-ale voastre-alcooluri în mine s-ar prelinge,
În această glandă transparentă, făcându-mă amorfă.

Dar fără culoare. Fără culoare.

Spânzuratul

Un zeu m-a-nșfăcat de rădăcina părului.
și-n eterul inefabil am strigat ca un profet în deșert.

Noaptea poarta brusc și-a-nchis precum șopârla pleoapa:
O lume cu zile albe și seci în orbita cea sumbră.

Un dezgust de vultur în copac m-a agățat.
Dac-ar fi fost ca mine, și el ar fi lăsat lumea fără umbră.