ADN literar

Uneori, în zile cu lumină perfectă şi exactă, Când lucrurile conţin întreaga realitate pe care o pot conţine, Mă întreb singur pe îndelete De ce până şi eu ajung să le atribui Lucrurilor frumuseţe. Oare se poate întâmpla ca o floare să fie frumoasă? Oare un fruct poate fi el de pildă frumos? Nici vorbă: au doar culoare şi formă Şi existenţă, nimic mai mult. Frumuseţea e numele unui lucru ce nu există Iar eu o confer lucrurilor în schimbul plăcerii pe care mi-o dau ele. Nu înseamnă nimic. Dar atunci de ce spun eu despre lucruri: sunt frumoase? Da, până şi-n mine care trăiesc numai ca să trăiesc, Iată cum, pe nesimţite, mi-o iau înainte minciunile oamenilor În prezenţa lucrurilor, În prezenţa lucrurilor care pur şi simplu există. Cât e de greu să rămâi tu însuţi şi să vezi doar vizibilul!

 Trebuie să-ţi spun cât de mult te iubesc mereu mă gândesc la asta în dimineţile mohorâte cu gustul morţii acoperindu-mi gura ceaiul nu e niciodată destul de fierbinte atunci şi ţigara e fără gust capotul cafeniu îmi dă fiori am nevoie de tine şi mă uit pe fereastră la zăpada tăcută de-afară Noaptea pe cheiuri autobuzele strălucesc ca norii iar eu sunt singur şi mă gândesc la flaute mi-e dor de tine mereu când mă plimb pe plajă nisipul e umezit de lacrimi care par ale mele deşi eu nu plâng niciodată şi te port în inimă cu o foarte concretă plăcere de care-ai fi mândru parcarea este aglomerată şi eu aştept zăngănindu-mi cheile maşina e pustie ca o bicicletă ce faci acum unde ai mâncat la prânz şi era oare o grămadă de anşoa mi-e greu să mă gândesc la tine fără să fiu şi eu în propoziţie mă întristezi când eşti singur Azi-noapte stelele erau nenumărate şi astăzi zăpada e cartea lor de vizită nu voi fi binevoitor nu e nimic care să mă amuze muzica e doar o integramă ştii cum e când

Despre ce-aş fi putut vorbi în zilele acestei veri cu tine? O manta putrezită pe care poeţii o îmbracă de atîtea sute de ani, — aşa îmi par uneori cuvintele la sfîrşit de mileniu. Îmi privesc mama aplecată ameţitor deasupra lucrului de mînă care ne asigură existenţa şi ştiu cît de nemulţumită este de mine. Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică, să nu mai vînez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot în bucătăria noastră strîmtă, printre florile-mi de tei; să nu mai întîrzii prin cartier fericită că am găsit expresie şi epic în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară rulantă; expresie şi epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice, pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată cu păr lung a aruncat pe la asfinţit un inel de argint şi-a început o viaţă aproape la fel de lungă cînd plouă. Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil, să devin o elegantă şi o „ea”, să uit, să părăsesc felul ăsta de a-mi despica firul vieţii în patru. Numai c

kirillov cît de bine şi-a ales mijloacele. cît de exact a continuat să-şi bea el ceaiul. paisprezece paşi înainte şi paisprezece paşi înapoi. peste o inimă de-a pururi moartă. deviza lui:alături şi peste şi dincolo. stepan trofimovici verhovenski venise prin perete, prin mortarul vechi scorojit sfărîmicios. vorbeai de doi ani de zile cu umbra nefericirii tale. nimic nu se auzea nimic nu se vedea. „retează-i vinele" ţi-a spus. „şi cît mai repede". nikolai stavroghin un semn că pe zi ce trece destinul se luminează nici lupte nu vor avea loc nici oboseala nu va mai fi pusă în cumpănă ah da o veche linişte un vierme al prezentului cîtă limpiditate - laţul momentul potrivit şi gîtul vorbe vorbe care cu foarte multă vreme înaintea naşterii mele trebuie să fi existat aşa cum există pămîntul şi cerul şi norii pămîntul şi cerul şi apele iarba lumina (din „Va fi liniște va fi seară”)

"... Du-te acasă, prostule, Nu-ţi mai pierde nopţile" (Cântec lăutăresc) - Ar fi bine s-o uiţi ! îi spuneam inimii, uit-o, îţi spun! Îi strigam furios, aşază lespezi înalte de linişte în urma ei, uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine ... - Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând n-a fost dat nimănui a uita focul în care piere arzând. - Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu, alungaţi-o din lacrimă şi din lumină, uitaţi-o, vă spun ! - Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina nu mai găsea drumul spre noi. Ca nişte afumate răni de glonţ, spre lume aţinteam sticloase întrebări încremenite. Doar ea, buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat, lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea – lumini fierbinţi, în mijlocul cărora tolănită, domneşte. Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne – alungă-ţi ochii, lumina, căci numai o dată cu noi va pleca şi ea de la tine. - Uitaţi-o, uitaţi-o ! le strig disperat mâinilor, uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi el

în oraşul vechi, primăvara vine furiş printre ziduri murdare şi vechi - nici n-o recunoşti dacă mergi pe străzile înguste, pe unde încerci să regăseşti locurile unde ieşea seara să facă o plimbare, şi pe urmă scria în jurnalul său cât de netrebnică e suferinţa, şi cum nu poate să scrie. însă primăvara prin locurile acestea nu e un anotimp al începutului - şi ştii că e primăvară doar pentru că lumina e alta. şi din camerele cu ferestre adânci strada se face altminteri îngust.. şi peste înalta faţadă a casei din colţ statuia aşteaptă şi tace. şi e ca un vers în care se spune cum primăvara pe străzile oraşului vechi se-mbracă în lumină murdară.

Ramură de măslin Pentru că eram prea aproape de moarte începuseră să mă iubească de la o vreme mai toţi. Doar eu senină şi liniştită dorind să mă bucur de ceea ce nu voi mai cunoaşte. Ramură de măslin                                                   — sau cam aşa ceva. Definiţie Dincolo de ipocrizia cu care unii au înconjurat cuvîntul pace, l-au umilit prin toate dezacordurile, i-au rîs în faţă, l-au mituit pe ascuns, l-au îndepărtat de adevărata lui semnificaţie, e plînsul meu care nu se vede. (din volumul Aripa secretă)

apă v-am dat sufletul unde v-a fost unde pîlpîi tu sufletul meu şi în care parte a lumii vînează acum vînătorii dacă privesc - haina mea este chiar frica dacă privesc dealuri şi văi şi cîmpii o după-amiază cu grădini cu ascunzişuri vesele o construcţie înaltă şi fără ferestre tu palid şi gol te năşteai şi cu buzele pe fruntea pe buzele bătrînului astru un vechi slujitor pe mare un prieten al comerţului şi al tuturor meseriilor tu palid şi gol te năşteai şi cu buzele pe fruntea pe buzele bătrînului astru viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori noi nu ne mai putem despărţi niciodată niciodată oh salvie levănţică iasomie trandafir

însă atunci problema ar fi cum anume să ne mişcăm în lăuntru acesta - unde se poate, deopotrivă, înainta într-o parte, într-aha - şi chiar înapoi - căci roza suflurilor în ţinutul acesta sufletesc se desfoliază în cele mai nebănuite îndreptări ale căilor de la un loc, de la o clipă la alta - mersul anevoios, printre trun chiurile nemişcate ale timpului interior - şi trosneau sub paşi vreascurile câte unui gând răstleţit de altă dată, acuma numai o clipă zvâcnind sub piciorul care îşi caută înaintarea - şi pândesc oxobii mărunţi din tufişuri - mersul acesta strivind vorbe mai vechi, şi căutând calea înspre afară - dincolo de vorbele aruncate în spate, înainte, uscate, şi peste care treci - să ieşi aşadar la lumină - ca într-o poveste cu care să închei rotirea unui an - într-o zi de aniversară - şi deodată în lumină - (şi povestea până atunci spunând despre o clipă sau alta - o dimineaţă, când ai intrat într-o cameră cu multe cărţi, răspândite, şi tânărul prieten şede

  pentru că îşi luase obiceiul să rupă una cîte una (la intervale nu prea mari) hîrtiile şi feluritele chitanţe destinate viitorului - i se năzărea dintr-odată că vede strălucirea apuselor zile deschizîndu-se în faţa lui ca o rană sau ca o pîlnie de obuz în care i-ar fi murit rînd pe rînd toţi prietenii, dacă se întorcea noaptea acasă vedea cu jale cum năvălesc asinii şi boii din vis peste o vegetaţie arsă - numai scrum şi aducere aminte. şi cu toate acestea urechile lui în flăcări captau fără întrerupere semnalul. era unul şi acelaşi semnal: întoarce-te întoarce-te. erau ochii lui în flăcări. a pus atunci mîna pe o crenguţă de mesteacăn : şi-a luat înceţişor rămas bun. o crenguţă în-tîmplătoare de mesteacăn. apoi (înalt şi cu haina pe umeri) nici n-a mai aşteptat minunea - cînd vîntul i-a trimis prin fereastra regală fum de trestie şi rămăşiţe ale părului tău, melancolie ! a cunoscut fericirea deplină şi a ajuns la ţintă cu mult înaintea propriului său sfîrşit înecat în

Ceva s-a schimbat. Nu mă mai chinuieşti în somn. Ceva s-a schimbat şi în utopiile mele. Altădată visam cărţi aidoma unor imperii şi scriam fără nicio jenă în limbile vii pentru urechile moarte : „Un război de o sută de ani”, „La întretăierea drumurilor comerciale”, „Sub nivelul mării”, „Atelierele morţii”, „Psalmi”, „Elegii”... Mă excita aprinderea propriului rug în ele şi băgarea mortului în casă încă din timpul vieţii sale. Acum am renunţat, iubitule. Cioplesc poeme. Oarecum neglijent, mai la suprafaţă, cu multe resturi pe care tot eu le înghit. Ceva nu mai e necesar, se tot duce pe apa sîmbetei şi duminica nu se-ntoarce înapoi. Doar uneori firul ierbii pe care urc atît de încet, încît încep să visez din nou imperii, poeme de dragoste, grădini de trandafir, castele de apă, scaieţi verzi pe pereţi. Nu, n-am devenit încă liberă. Dar nici mult nu mai e.

o lăudabilă unitate de vederi (ca să-i spunem pe nume) ne-a tulburat azi sufletele frumoşi cu toţii şi demni şi loiali mai cu seamă senzaţia unora şi certitudinea altora ? oameni cu toţii ai bunului dumnezeu fără îndoială : oameni care-şi justifică existenţa unitate de vederi lăudabilă în ochii celui ce priveşte şi priveşte fără să ne vadă în călătoria ca un bici de aramă ca o trompetă lungă în depoziţia ca o bătaie de aripă ca un fum peste case în gustul şi în pipăitul acestui act insondabil îndură-te îndură-te de mine o ! noapte în noaptea senină şi în palida groapă cu resturi în tot ce înaintează o ! noapte

şi ai fost aşadar primit o dată şi tu într-o clipă încremenită era o amiază de toamnă cu coada ochiului, alunecându-ţi privirea, să-i vezi faţa ridicată - i-o cuprindea cu aurul lui străveziu soarele - era, adică, o clipă oprită - şi se face o imagine - mai târziu s-o găseşti într-o carte - dar aşa te-ai jucat de atâtea ori cu vorbele - mereu ţi-ai spus că din cuvintele ast ea ale tale tu poţi să faci chipuri şi să fie - acolo viaţa ta. sigur, ştiind atâta de bine că vremea în jur se rostogoleşte alene - un glob străveziu, şi în mijloc tu, nemişcat, - cum s-ar spune cu vorbe, sâmbure dulce amar al dramei noastre de toate zilele - dar drama asta e o împlinire, o aşezare de gesturi, înăuntru, în afară - şi nemişcarea nici nu există - timpul nu mai e nemişcat - şi noi, noi ne ducem, tot mai apare câte o clipă din asta în care ne-am ridicat faţa, şi era soare - şi ne spuneam - şi credeam chiar - că aşa va rămâne clipa asta, sâmbure, fruct de aur, gutuie s-o aşezi pe dulap

Nu-i mai cer acestei lumi decît liniştea. O fărîmă de cer. Ceva care să ne facă mai buni, să ne redea curajul din toate romanele adolescenţilor miopi şi anul acesta cireşele. Nu-i mai cer acestei lumi decît dreptul de-a fi eu însămi şi de a şti că şi aproapele poate fi la fel. (din volumul Aripa secretă)

Pe-o farfurie rotundă de porţelan pe-o farfurie adevărată pozează-un măr cam trist de-astădată în faţa sa un pictor realist degeaba-ncearcă să picteze mărul aşa cum e pentru că mărul nu se lasă dus el are un cuvânt de spus mărul şi multe-ocoluri în coaja lui de măr şi iată-l că se-ntoarce pe farfuria lui adevărată se întoarc mărul se travesteşte în fruct frumos şi deghizat să-i facă în necaz şi dezolat abia atunci pictorul realist începe să priceapă şi să fie trist cînd vede că-orice aparenţă a mărului e contra lui iar pictorul e ameţit ba chiar scăpînd modelul din vedere-a adormit atuncea Picasso trecea pe-acolo liniştit aşa cum trece el obişnuit în fiecare zi pe oriunde ca la el acasă şi vede pictorul cum doarme şi mărul şi farfuria rotundă şi frumoasă şi-şi spune ce idee-i şi asta ca să pictezi un măr şi-apoi pune mîna pe el şi-l mănîncă iar măru-i mulţumeşte şi Picasso mai sparge şi farfuria care nici pîs nu zise. Şi-apoi plecînd zîmbeşt