ADN literar

el și-a pus cafeaua liniștit în ceașcă, laptele l-a pus în ceașca de cafea, zahărul l-a pus în cafeaua cu lapte și cu lingurița l-a amestecat. a băut cafeaua, ceașca a lăsat fără să-mi vorbească. a scos o țigară, a fumat tăcut, s-a jucat cu fumul – cercuri a făcut – a pus, calm, tot scrumul într-o scrumieră fără să-mi vorbească. fără să mă privească. și s-a ridicat, și-a pus pălăria cu un gest distrat, și-a luat pe umeri mantaua de ploaie, pentru că ploua, apoi a plecat. a plecat în ploaie fără să-mi vorbească. fără să mă privească. (și atunci mi-am strâns fruntea grea în palme și am plâns… am plâns… )   (în traducerea lui Gellu Naum)

EU ÎNSUMI, Nu bietul animal ce zace acolo Chelălăind de durere, Sînt cel ce mă redă mie însumi, cu o tresărire, Ca la explozia unei bombe, a unei bombe care A răvășit întreaga lume. Nu pot face altceva Decât să cânt acestea Și astfel să-mi astâmpăr Durerea. O AMORȚEALĂ SOMNOROASĂ îmi îneacă simțirea De parcă aș fi băut Cucută. Mă gândesc La poezia Lui Rene Char Și la tot ce trebuie să fie văzut Și suferit, L-a tot ce l-a făcut Să vorbească numai despre Râurile cu trestii, Despre narcisele și lalelele Ale căror rădăcini acestea le udă, Până și despre fluviul nezăgăzuit Ce scaldă rădăcinile Suav mirositoarelor flori Ce populează Calea Laptelui. ÎMI AMINTESC de Norma*, Prepelicarul englezesc al copilăriei mele, De mătăsoasele ei urechi Și de ochii ei, atât de grăitori. Într-o noapte A făcut câțiva căței În cămara noastră, iar eu am lovit cu piciorul Pe unul din ei, Crezând, speriat cum eram, Că ei O mușcă de piept Ca s-o omoare. Și iarăși îmi

„Asta nu mă împiedică de a avea o nevoie teribilă de – dacă tot trebuie să-i pronunţ numele – religie. Apoi ies afară în noapte şi pictez stelele" (Vincent Van Gogh – Într-o scrisoare către fratele lui) Oraşul nu există, exceptând locul unde un copac cu frunziş negru se strecoară ca o femeie înecată spre cerul fierbinte şi clar. Oraşul este mut. Noaptea fierbe împreună cu unsprezece stele. O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care vreau să dispar. Se mişcă mereu. Toţi aştrii sunt vii. Până şi luna se umflă în fiarele ei portocalii pentru a îşi expulza copiii prin ochi, urmând zeiescul tipar. Bătrânul şarpe ceresc, invizibil. absoarbe stelele. O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care vreau să dispar: în monstruozitatea grăbită a nopţii, înghiţită de marele balaur, să mă desprind de propria viaţă fără nici o credinţă, fără stomac, fără plânsete în zadar. Traducere: Petru Dimofte

Țin să se știe că am scris această Carte de Bucate din proprie inițiativă. Gândul meu a fost să fiu de folos și fruntașilor și nevoiașilor, văzutelor tuturor și nevăzutelor, femeilor tinere și bune, copilelor, vădanelor, celor care au nevoie de sprijin și îmbărbătare, lacomelor, domoalelor, roșcatelor, negricioaselor, celor cu brațele ca șerpii ispitei, celor cu ochii duși, pătimașelor cu somn zbuciumat și visătoarelor. Cel mai greu lucru, când scrii o carte de bucate, este să nu te îndepărtezi de subiect. În ce mă privește, pot afirma fără nici un fel de exagerare că, de obicei, am mai multă trecere la femeile cu picioare groase decât la cele cu picioare subțiri. Acest simplu detaliu este, cred, o dovadă suficientă de seriozitatea intențiilor mele culinare. Limbă à la Princesse Luăm o limbă, două, trei, patru - cu cât mai multe, cu atât mai bine - și le legăm împreună, cu un fir de păr de cal smuls din căptușeala hainei. Presărăm deasupra treizeci de grame, însă numa

Pentru un copil disperarea e un lucru curios. Tata mi-a făcut-o cadou de nenumărate ori.  Mi-o oferea natural, încruntat sau oftînd, neîmpachetată şi fără vreun alt element decorativ.  Tăcerile lui erau ca fugile: răsunau acumulînd alte tăceri prea grele pentru a fi rostite.  Aşa s-a purtat şi cu fiul său cel mic, care s-a luptat cu viaţa la doar patru ani şi care, ca şi el, a supravieţuit.  Căpătase acea mîhnire în Flandra, în noroi. Am aflat asta în ultima seară din viaţa lui cînd nu se mai oprea din vorbit.

Pe măsură ce poemele apar   pe măsură ce poemele apar cu miile realizezi cât de puțin ai scris. se rezumă totul la ploaie, raza de soare traficul, nopțile și anii de zile, chipurile. să lași totul baltă e mai ușor decât să trăiești, scriind acum încă un vers precum un bărbat care cântă la pian printr-un radio, marii scriitori au avut puține de spus și cei mai neînsemnați, prea multe. La duș până la urmă ne place să facem duș (îmi place apa mai fierbinte decât ei) fața ei e mereu moale și senină ea mă spală mai întâi pe mine împrăștie clăbucul pe coaiele mele ridică coaiele le strânge apoi spală pula: „hei, e încă sculată!” apoi am început să mă excit- mă spală pe burtă, pe spate, pe gât, pe picioare rânjesc, rânjesc, rânjesc, o spăl și eu pe ea… prima oară la pizdă, mă pun lângă ea, pula mea între labiile ei îi spăl cu blândețe labiile păroase o spăl acolo cu miscări lente probabil stau mai mult decât e necesar, apoi o întorc cu spatele, o spăl pe spate, pe gât, o întorc cu fața sp

RADIOGRAFII   Nu am fotografii frumoase, am  doar radiografii aproape că aș putea să-mi fac din ele un trup văzut pe dinăuntru și diform un trup întunecat tăiat cu precizie asta nu înseamnă  nimic – decât în poezie unde la fel ca-n radiografiile mele bolile arată frumos și sunt luminoase   SE SPUNE CĂ ÎN ȚARA LUI ADRIAN   moartea are tenul pudrat cu lapte praf fantomele sunt așternuturi udate de copii în somn așa se spune despre locul unde nu se întâmplă mai nimic unde păpușile fără picioare sau mâini au în loc de cearcăne ochii căzuți și fac schimb de suflete aici n-ai să-l vezi decât pe adrian el păstrează staniolul de la ciocolate să înfășoare buchetele de flori pentru înmormântare aici miroase a rumeguș iar lovitura pietrei în apă măsoară durerea se spune că țara lui adrian nu a aparținut nimănui dar a avut un rege și o regină a fost la început frumoasă aș

Amurgul bizonilor   Nu mai există bizoni Şi nu mai există nici cei care văzură bizonii Cei ce văzură turmele lor fără de număr cum treceau pustiind în pulbere iarba preeriei şi-apoi, aplecând capete negre, băteau din copite învăluiţi de somptuoasa vâlvătaie-a amurgului Nu mai există cei ce văzură bizonii. Şi nu mai există bizoni.   Ceața  Ceața se apropie cu lăbuțe de mâță. Se-așază pe vinele-i tăcute să privească peste port și oraș, apoi se-ndeamnă mai departe.    Fum   Stau în fotoliu și citesc ziarul. Milioane de oameni s-au dus la război, mormintele lor ocupară hectare întregi, uneltele și navele zac sfârtecate, orașele arse, așezările rase de pe fața pământului, copiii în abatoare se mistuie ca inele de fum în rafalele vântului. Stau în fotoliu și citesc ziarul.   Iarba   Faceți grămezi înalte de trupuri la Austerlitz și la Waterloo Îngropați-le cu lopata și apoi lăsa-ți-mă să lucrez - eu sunt iarba, acopăr totul Și faceți grămezi înalte la Gettysburg

Oaie rătăcită Coline abia conturate-n eterul străveziu. Neamuri și zodii Cu-ntristare se uită la mine, i-am dezamăgit. Trenul lasă în urmă o răsuflare-aburindă. Alene se duce Roibul de foc, Copite și coșciuge, clopote-amare – Întreaga dimineață Cernită vreme a fost. Petală nebăgată în seamă. Mi-s oasele de piatră și-ndepărtatul Orizont sufletu-mi destramă. Toate prevestesc C-alungată voi fi într-un cer Fără stele, fără tată, într-o ceață-ntunecată. Ariel Lingoare-n întuneric. Apoi revărsare de-azur inefabil Dinspre-ndepărtate piscuri. Leoaică a Domnului, Cum ajungem aceeași ființă, Încheietură de călcâie și genunchi! – Urmă Trecătoare de cicatrice, soră Cu arcuirea cafenie A cefei pe care n-o pot zări, Ochi întunecat Ouă de pește ca o scurgere neagră Cârlige – O-mbucătură de sânge negru și dulce, Umbre. Și altceva Care mă remorchează-n eter – Coapse, păr; Scântei la călcâie și tălpi. Pură Godiva, te dezpielițez – Mâini amorțite, moarte justeți. Iar acuma eu Clăbuc de drojdie-n făină, l

Iarăşi Almitra grăi: „Acum am dori să te întrebăm despre Moarte .” Iar el începu: „Aţi vrea să cunoaşteţi taina morţii? Ci cum veţi afla‑o, dacă nu căutând‑o în inima Vieţii? Bufniţa, cu ochii‑i atotvăzători noaptea, în timpul zilei stă oarbă, neputându‑şi dezvălui misterul luminii. Dacă, într‑adevăr, voiţi a contempla spiritul morţii, deschideţi‑vă larg inima spre trupul vieţii, Fiindcă viaţa cu moartea una sunt, cum mai sunt fluviul cu oceanul. În adâncul speranţelor şi al dorinţelor se odihneşte tăcuta voastră ştiinţă despre viaţa de dincolo Şi asemeni seminţelor visând sub zăpezi, inima voastră visează la primăveri. Încredinţaţi‑vă visurilor, deoarece în ele stă ascunsă uşa ce dă spre eternitate. Frica voastră de moarte nu‑i decât fiorul păstorului, când îngenunchează în faţa regelui său, a cărui mână i se va aşeza pe creştet, cinstindu‑l. Oare păstorul nu se bucură, înfiorându‑se chiar, de faptul că va purta semnul regelui? Totuşi, nu‑i el mai at

De ce iubesc animalele De ce iubesc animalele? Pentru că eu sunt unul dintre ele. Pentru că eu sunt numărul indescifrabil al firelor de iarbă, spaima cerbului care aleargă, sunt marele tău ocean și cea mai mică dintre insecte. Și cunosc toate ființele: sunt perfecte în dragostea asta care gonește pe pământ să ajungă la tine. Eu ca și voi Eu ca și voi am fost prinsă în timp ce jefuiam viața, izgonită din ce speram a fi dragoste. Eu ca și voi nu am fost ascultată și am văzut gratiile tăcerii crescând în jurul meu și smulgându-mi părul Tu nu știi Tu nu știi: sunt mesteceni care își înalță rădăcinile noaptea și nu ai crede vreodată că noaptea arborii umblă sau se transformă în vise. Crede că într-un arbore e o vioară a dragostei. Crede că un arbore cântă și râde. Crede că un arbore stă într-o crăpătură și apoi devine viață. Ți-am spus deja: poeții nu se mântuiesc, trebuie lăsați să zboare printre arbori ca privighetorile gata să moară. Făclia Am aprins o făclie

Am avut un manuscris al lui Shelley Mâinile mele au amorțit în fața frumuseții când au intrat în moarte și s-au strâns. Atingerea mea a fost suverană asupra paginilor fragile bronzate cu cerneală. Repede, ochii mei s-au mișcat repede au umblat după miros, după praf, după dantelă după părul uscat. Aș fi luat pagina deja simțind mirosul faptei mele netrebnice! Mi-am stors visele de toate dovezile, dar la ce bun să-mi păstrez triumful doar pentru mine? De multe ori, în unele abrupte cărți vechi, mă găsesc încurcat între merele leopardului și ciupercile cu pielea arsă și legăturile mele asemenea coniferelor și atunci întrec limita de vârstă cunoscută și mă găsesc vărsând un ulcior cu lapte clandestin peste hârtia muribundă. Aproape toată mizeria Am alergat șase etaje către mica mea cameră mobilată am deschis geamul și am început să arunc tot ce e mai important în viață . Primul care a plecat a fost adevărul țipând ca un trădător: „Te rog, nu! Voi spune

Cel puțin ea se preface că este, într-o solidaritate fraternă. Nu e o glumă,  întreaga lume o ia prost. Între timp stau aici prefăcându-mă că sunt o flacără într-o sticlă aruncată. Eu știu că din urechi îmi cresc coarne curbate când aud de nedreptăți. Și, între timp, fumul și jarul trabucului slab luminează întunericul saloanelor unde liderii mondiali fraternizează, lumina lunii strălucește apoi se estompează. Travaliul ei se dovedește a fi, ei bine, laborios. A fost și al meu, deși această poezie a izbucnit din creierul meu ca o cizmă sau ca un zeu: furios.

Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor. Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape? Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului, magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo îşi suciseră vertebrele cervicale în sus iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu spre apus... Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift, erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în faţa magazinului Materna erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul cosmeticelor, limbaju

mă gîndesc acum cît de des am închis ochii în ultimii zeci de ani privind acele feţe de oameni pe care nu le-am putut înţelege. au devenit ceva insesizabil, un miros de mucegai cu care te obișnuiești. și nu îl mai simți. sînt un om al exceselor pentru că tot ce gîndesc este gîndit de încă o mie de ori și tot de o mie de ori îmi cer scuze pentru gîndurile mele. basul se aude mai tare în urechea stîngă decît în cea dreaptă. nu ştiu dacă ritmul tobei e în sincron cu inima sau invers. vreau creierul meu să fie mai gol decît puşculiţa unui copil de zece ani. încă nu m-am decis care parte a zilei e cea mai inutilă mă gîndesc la asta tocmai cînd analizez colțul plictisitor al camerei am vrut disciplină și puțin farmec răbdarea nu funcționează niciodată am vrut sinceritate palmă pe umăr și o singură idee de comunitate la fel cum am vrut păianjenul să nu se așeze pe zidurile peste care s-au întins versiunile îmbunătăț